Archive for February, 2016

Saccsiv - Weblog

Iata ce putem citi la De ce mor copiii în România? (3) Cronica unor morți incomode. Sindromul hemolitic uremic și vaccinurile. Ipoteze infirmate şi declaraţii contradictorii ale autorităţilor despre copiii cu sindrom hemolitic uremicde pe Bucovina Profunda:

USA, Utah, Payson, Nurse listening to heartbeat of newborn in incubatorPărinţii şi societatea civilă aşteaptă în continuare un răspuns valabil

Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România (APC România) a solicitat în data de 19 februarie 2016 date concrete de la autorităţi privind cazul tragic al bebeluşilor decedaţi recent în condiţii neelucidate sau internaţi în stare gravă la spitalele Matei Balş şi Marie Curie. De asemenea, APC România a furnizat o serie de articole medicale care stabilesc o corelaţie între Sindromul Hemolitic Uremic (SHU) şi vaccinuri.

View original post 1,715 more words

Advertisements

Bucovina Profundă

Bâlbâiala autorităţilor în cazul bebeluşilor decedaţi alertează părinţii şi societatea civilă

1455869289293-vaccine-s4

În cursul zilei de 17 februarie 2016, Asociația pentru Protecția Consumatorilor din România a solicitat autorităţilor date concrete privind statusul vaccinal al bebeluşilor decedaţi recent sau internaţi în stare gravă la spitalele “Matei Balş” şi „Marie Curie”.

Iniţiativa a apărut ca urmare a numeroaselor solicitări venite din întreaga țară din partea părinţilor îngrijoraţi de această situație și care doresc o informare corectă şi completă.

Dat fiind faptul că unii dintre părinţii bebeluşilor internaţi au declarat presei locale că aceştia au fost vaccinaţi anterior şi la scurt timp înaintea declanşării simptomelor, precum şi declaraţiile medicilor cum că toţi copiii internaţi au fost vaccinaţi, consideram vitală aprofundarea acestei ipoteze, mai ales în condiţiile în care majoritatea vaccinurilor sunt administrate nou-născuţilor şi copiilor sub 1 an.

Deşi Ministerul Sănătăţii a negat în cadrul unui comunicat transmis în data de 16.02.2016 existenţa…

View original post 493 more words

Popas pentru suflet

Considerând că intrăm într-o nouă etapă de desfășurare a demersurilor – legal, diplomatic, mediatic, protest public – pentru eliberarea copiilor și reîntregirea familiei Bodnariu, dorim să clarificăm câteva aspecte importante.

De ce, cu prioritate, cazul BODNARIU?

Suntem alături de toate familiile, de ordinul miilor, care trec prin situații similare. În special familia Nan, căreia astăzi i s-a comunicat că în urma pierderii cazului lor, vor fi programați să-și vadă copiii de… 4 ori pe an! STRIGĂTOR LA CER! Pe de altă parte, trebuie înțeles că de câștigarea sau pierderea cazului Bodnariu se leagă șansele tuturor celorlalte familii. Acest caz care până la ora actuală a adunat cei mai mulți protestatari din cele mai numeroase locuri este cazul fanion împotriva Barnevernet! Nu diluați acest lucru pentru că nu ajută la nimic! Pe mine nu mă interesează că familia Nan nu este de creștini evanghelici, durerea lor nu este cu nimic…

View original post 640 more words

COPIII, DARUL LUI DUMNEZEU

Posted: February 28, 2016 in Uncategorized

COPIII, DARUL LUI DUMNEZEU
27 February 2016.

“Niciodată în istoria omenirii – până în zilele noastre – nu s-a pus problema confiscării copiilor de către stat în ideea că proprii lor părinţi nu ar fi capabili să-i crească. Este adevărat, copiii erau răpiţi de străini pentru a fi exploataţi ca sclavi. Ţări coloniste precum Franţa, Anglia, Spania şi chiar America, care ne dau astăzi lecţii de democraţie, comercializau astfel de copii, o mână de lucru foarte ieftină. Recent s-a aflat şi faptul că în Elveţia, un alt stindard al drepturilor şi democraţiei mondiale, în anii ʼ20-ʼ40 se practica furtul copiilor din familiile sărace pentru a putea fi exploataţi pe pământurile celor bogaţi. E vorba de mii de copii care au trecut prin această dramă, care şi astăzi, la o vârstă înaintată, încă îşi amintesc cu durere traumele prin care au trecut[1].

Nu de mulţi ani însă, în statele dezvoltate, probabil sub presiunea aceleiaşi ideologii marxiste care a născut şi comunismul, a devenit tot mai comună practica răpirii copiilor din propriile lor familii sub pretextul că sunt agresaţi de părinţii lor (adică li se mai dă din când în când câte o palmă) sau că nu sunt suficient de bine hrăniţi şi îngrijiţi. Atât de responsabil se simte statul faţă de soarta acestor copii, încât nu mai ţine cont nici chiar de dorinţa şi voinţa lor. Sunt smulşi pur şi simplu din sânul familiei, uneori chiar de către forţe poliţieneşti, în strigătele părinţilor şi plânsetul de necurmat al celor mici, apoi sunt daţi pe mâna unor asistenţi sociali, care le pregătesc recluziunea într-o altă familie, aleasă după criteriile acestor state democratice (am înţeles, de pildă, că în Anglia chiar sunt preferate aşa-zisele familii de homosexuali, pentru că sunt mai înstărite, deci au posibilităţi mai mari de oferit copiilor. Desigur, capacitatea de afecţiune nu e un indicator suficient de convingător pentru aceşti specialişti în viitorul copiilor).

Cazul soţilor ‪#‎Bodnariu‬ nu este izolat. Cunoaştem personal o altă familie mixtă care a trecut prin aceeaşi dramă, dar care a reuşit în cele din urmă să-şi recupereze copiii de la statul norvegian şi să se retragă în România. Mai este şi cazul maramureşenilor cărora tot în Norvegia le-au fost confiscaţi copiii – iar lista ar putea continua mult, nu uitându-te la televizor, ci întrebând printre rudele care lucrează sau trăiesc în străinătate. Chiar şi în România a început, deocamdată mai timid, să se practice această măsură de „igienă socială”, care pare mai curând una de eugenie socială.

Atâta timp cât familia va fi puternică, oamenii nu vor putea fi controlați

Care să fie raţiunea pentru care, în societăţile din Europa şi din America de Nord, se pune tot mai mult problema preluării copiilor de către stat?

Majoritatea covârşitoare a studiilor care au în vedere sănătatea mintală a copiilor arată că dezvoltarea emoţională şi personalitatea acestora depind preponderent de afectivitatea cu care i-au înconjurat părinţii – şi este vorba de părinţii naturali. Dimpotrivă, în multe studii s-a arătat că este mult mai probabil ca părintele vitreg să agreseze copilul, de care nu-l leagă decât un contract social, decât se întâmplă în cazul părintelui natural. Dar se pare că aceste studii sunt eludate de cei ce orchestrează răpirea copiilor din propriile lor familii pentru a-i pune la „adăpostul” statului.

Aşadar, răspunsul nu ar trebui să vină decât dintr-o direcţie ideologică. De altfel, acest fenomen era anunţat în utopiile lui Orwell şi Huxley, „1984” şi „Minunata lume nouă”, încă din anii ʼ40. Deci de atunci se ştia (sau se prevedea) că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, statul va interveni pentru a instituţionaliza creşterea copiilor. Motivul prezentat în aceste utopii era că numai aşa se putea asigura copiilor acea educaţie care să răspundă nevoilor statului, atât din punct de vedere intelectual, cât şi al mâinii de lucru. De pildă, în „Minunata lume nouă”, copiii erau crescuţi de mici cu mult erotism, în afara familiei şi ideologizaţi din plin, astfel încât la vârsta adultă ei nu mai voiau nimic altceva decât porţia de drog necesară obţinerii acelei fericiri de „plastic”, în virtutea căreia se simţeau datori să slujească fidel stăpânitorilor zilei.

Oare este întâmplător faptul că fratele lui Aldous Huxley, Julian Huxley (eugenist, evoluţionist şi internaţionalist), a fost primul preşedinte al UNESCO şi al Asociaţiei Umaniste Britanice? Să fie oare adevărat faptul că, încă de atunci, aceste asociaţii, aceşti oameni ce iubeau animalele mai mult decât omul, ce urmăreau cu dinadinsul dezvoltarea mijloacelor de reducere a populaţiei şi erau comunişti în concepţie, îşi propuseseră ca scop instituţionalizarea copiilor? Oare acesta să fie motivul pentru care acum câţiva ani s-a pus problema în Parlamentul European că nu părinţilor le aparţin copiii, ci statului? Dar cine este cu adevărat acest stat?

Familia constituie o piedică în calea manipulării şi a controlului individului, observau sociologii şi psihologii neomarxişti ai anilor interbelici. Wilhelm Reich chiar teoretizează acest fapt în cărţile sale, mai ales în volumele „Revoluţia sexuală” (1945) şi „Psihologia de masă a fascismului” (1946), afirmând că atâta timp cât familia şi credinţa oamenilor vor fi puternice, individul nu va putea fi controlat deplin. De aceea, susţinea el – potrivit grupării neomarxiste din care făcea parte –, politicile publice trebuie să submineze autoritatea patriarhală a tatălui, să favorizeze angajarea şi cariera femeii, pentru a o îndepărta de creşterea copilului şi de familie. Iar copilul şi adolescentul trebuie atras în vâltoarea experienţelor sexuale de la o vârstă cât mai fragedă, ca să-l facă să se revolte împotriva părinţilor, percepuți ca „opresori”. Numai aşa, susţine Reich, creşterea copilului va putea fi preluată, guvernată de către statul totalitar.

Să ne mai mire oare că, în numele „democraţiei” şi al „drepturilor copilului”, indivizi care nu au familie îşi permit să proclame o nouă ordine în care copiii aparţin statului, care face ce vrea cu ei?

Copiii – rod al voinţei proprii, şi nu darul lui Dumnezeu

Cum de s-a ajuns aici? Desigur, bunul Dumnezeu nu ar fi îngăduit toate acestea dacă popoarele nu ar fi acceptat păgâna credinţă în ideologii, tehnologii, ştiinţă şi plăcere. Înşelarea şi-a arătat roadele încă din momentul în care o masă critică din populaţia ţărilor creştine a crezut în faptul că pruncii sunt rodul efectiv al voinţei proprii, şi nu darul lui Dumnezeu. Atunci când a acceptat contracepţia şi avortul, omul a convenit tacit asupra teoriei că pruncul ce se zămisleşte în pântecele mamei sale nu este altceva decât o grămadă de celule şi nimic mai mult. În acest context, al unei conştiinţe egoiste a proprietăţii, în care Dumnezeu este complet dat la o parte din mentalitatea oamenilor, ne trezim astăzi că vine statul ateu ca să ne spună că, de fapt, „proprietatea” nu este a noastră, ci a lui, noi fiind doar nişte administratori vremelnici ai ei.

Chestiunea cu proprietatea statului sau proprietatea comunistă nu este nouă, însă astăzi a devenit universală prin acceptarea impozitării ca principiu sine qua non, prin birocratizarea şi instituţionalizarea absolută a tuturor aspectelor vieţii umane. În acest context, atâta timp cât Dumnezeu este scos din calcul, omul se trezeşte descoperit în faţa unui stat totalitar, care, sub diverse pretexte „democratice”, se transformă pe sine însuşi în dumnezeu, declarând totul – resursele materiale, oamenii şi zidirile lor – ca fiind proprietatea sa.

Desigur, statul naţional dispare încet-încet din această ecuaţie, fiind înlocuit de forme tot mai generale de putere, în care nici măcar nu mai ştii cine se află, până la urmă, la pupitrul cel mai de sus. Iar Orwell, cu utopia Big Brother, devine iarăşi de mare actualitate. Căci cel în numele căruia se fac toate, care este adulat de mulţimi şi închinat de slujitorii „partidului”, rămâne cu totul necunoscut. Să fie oare acesta chiar vrăjmaşul lui Dumnezeu, ucigător de oameni dintru început? Cu siguranţă, luând aminte la mişcările sale, va deveni tot mai evident cine ţine frâiele politicilor publice şi ale noilor ideologii. Asta pentru cine va avea ochi să vadă şi nu se va înşela cu raţia de plăcere primită în diversele oferte ale drogului cotidian.

Am fost întrebat de ce se grăbesc lucrurile, de ce noile stăpâniri ale României impun mai mult pe ascuns decât pe faţă o legislaţie care, structural, conduce la disoluţia educaţiei, a familiei, a economiei şi statului în ansamblul lui. Răspunsuri geopolitice pot fi date, explicaţii economice şi culturale sunt uşor de găsit, în contextul fluxurilor ideologice ce marchează lumea astăzi, însă tare mi-e teamă că, acordând prea mare atenţie acestor lucruri, pierdem din vedere esenţialul. Răspunsul şi protecţia în faţa acestor uriaşe curente disolutive pentru umanitatea zilelor noastre nu-l mai poate da omul singur. Este nevoie de o întoarcere radicală a noastră către Dumnezeu, Cel care a făcut această lume şi are, desigur, ultimul cuvânt de spus în destinul ei. Dacă nu ne ancorăm în Absolut, cu siguranţă nu mai avem nici o şansă, iar dacă o vom face, chiar şi numai în chip individual, ca şi familii sau comunităţi, atunci măcar putem spune la Judecata lui Dumnezeu că am făcut tot ceea ce a depins de noi. Putem oare spune acest lucru fiecare în faţa propriei conştiinţe, înainte de-a ne plânge de Apocalipsa care vine peste noi?

Aşadar, cu gândul la Dumnezeu, cu viaţa pusă în mâinile Lui, să ne luptăm zilnic pentru a ne apăra credinţa, familia, rânduielile şi, până la urmă, conştiinţa că răsăritul zilei de mâine aparţine Celui ce a dat viaţă întregii zidiri, bunului Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe.

ioan8

Articolul de mai jos a fost tradus in romana de pe acest Facebook 

Motto: cruzimea împotriva copiilor este cea mai mare crimă. Norvegia este un lider în această activitate infracțională prin supunerea la tortura psihologica a zeci de mii de copii răpiți din familiile lor

• Pentru cei 10.000 de copii norvegieni numiti copiii de război din al doilea război mondial pusi în instituții speciale forțati la degradare și împinsi spre distrugere lentă
• Pentru că nu a făcut dreptate copiilor de război timp de 50 de ani, în ciuda tuturor plangerilor supraviețuitorilor
• Pentru că a creat și a dat puteri absolute celei mai crude instituții din țările civilizate, numită Barnevernet, un Gestapo împotriva familiilor
• Pentru că ia cu forța copiii din familiile lor, fără anchetă socială, ordin judecătoresc, și fără avertisment
• Pentru comiterea de genocid psihologic împotriva copiilor răpiți și împotriva părinților lor, ajutati de o armată de…

View original post 352 more words

Popas pentru suflet

Războiul global anti-Familie și potențialele lui conexiuni nefaste
Pe fondul atacurilor ”pe aproape toate fronturile și din aproape toate pozițiile” asupra instituției Familiei, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, este natural și legitim să ne întrebăm, scrutând evenimente din trecut, prezent și care se prefigurează în viitor, dacă pot fi stabilite anumite conexiuni reale între Războiul global împotriva Familiei și: (1.)”conspiraționistul” Protocol de la Toronto; (2.) aprobarea ”căsătoriilor” unisex din Canada; (3.) Agenda 2030 pentru Transformarea Lumii și (4.) abuzurile Serviciului Barnevernet din Norvegia.

Pornim în temerarul nostru demers de la un text biblic, Ezechiel 33.6, care evidențiază marea responsabilitate a străjerului, a celui care vede pericolul venind, de a înștiința poporul: ”Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, și nu va suna din trâmbiță, și dacă poporul nu va fi înștiințat, și va veni sabia și va răpi viața vreunui om…voi cere sângele lui din mâna străjerului.”

Așa că, articolul…

View original post 3,750 more words

Saccsiv - Weblog

Ea decide in Norvegia cand si ce copii sunt rapiti de catre dumnezeul-stat din sanul familiei:

9211_60131_2bba2d5162   Iata ce putem citi la “HOMOSEXUAL THEOLOGY” IN BARNEVERNET?:

”Teologie homosexuală” în Barnevernet?

View original post 313 more words